COMISÁR, comisari, s. m. 1. (În vechea organizare administrativă a țării) Ofițer de poliție, șef al unui comisariat de poliție. 2. (În sintagma) Comisar militar = comandant al unui comisariat militar. 3. (În U.R.S.S., până în anul 1946; în sintagma) Comisar al poporului = membru al guvernului sovietic. 4. Persoană însărcinată de o autoritate superioară cu mandate speciale; mandatar. – Din fr. commissaire, (3) rus. komissar.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a COMISÁR s. m.
1. ofițer de poliție, șef al unui comisariat sau al unui birou de poliție.
2. delegat, împuternicit (într-o funcție, într-un rang).
** reprezentant diplomatic cu rang de ambasator.
** membru al unei comisii internaționale cu caracter tehnic.
3. (în fosta U.R.S.S., până în 1946) persoană împuternicită de guvern cu îndeplinirea unei munci politice; membru al guvernului.
4.
comandant al unui comisariat militar. (<fr. commissaire, 3. rus. komissar)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
COMISÁR1 s.m. 1. Ofițer de poliție, șef al unui comisariat sau al unui birou de poliție. 2. Delegat, împuternicit (într-o funcție, într-un rang etc.). [Cf. fr. commissaire, it. commissario, lat.med. commissarius].
Sursa: Dicționar de neologisme
COMISÁR2 s.m. 1. (În fosta U.R.S.S.; în trecut) Persoană împuternicită de guvern cu îndeplinirea unei munci politice de răspundere ori a unor sarcini administrative sau economice corespunzătoare funcțiilor unui ministru. 2. Comandant al unui comisariat militar. [< rus. komissar].
Sursa: Dicționar de neologisme
comisár (comisári), s. m. – Ofițer de poliție. – Mr. cumisar. Lat. commissarius (sec. XVII) și modern din fr. commissaire (din rus. komisar, după Sanzewitsch 200; se pare însă că apare în rom. mai înainte ca în rusă). Forma mr., din it. commessario, prin intermediul ngr. ϰουμεσάρις. – Der. comișer, s. m. (agent, polițist), cuvînt rar; comisariat, s. n. (secție de poliție condusă de un comisar).Sursa: Dicționarul etimologic român COMISÁR (‹ fr., rus.) s. m. 1. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuternicire speciale; mandatar. ◊ Înalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezintă un stat al Commonwealth-ului în oricare alt stat al acestuia (cu excepția Marii Britanii) sau care reprezintă Marea Britanie într-un stat membru al Commonwealth-ului. V. și guvernator general. ◊ C. poporului = (în U.R.S.S., între 1917 și 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice. ♦ (EC.) Persoană desemnată de acționarii unei societăți pe acțiuni pentru controlul conturilor societății. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Ofițer de poliție, șef al unui comisariat.Sursa: Dicționar enciclopedic *comisár m. (fr. commissaire, d. mlat. com-missarius, care vine d. com-missus, delegat, trimes. V. e-misar, trimet). Cel însărcinat c´o funcțiune temporară, mandatar: comisaru guvernuluĭ. Comisar de poliție (saŭ numaĭ comisar), magistrat însărcinat să supravegheze execuțiunea regulamentelor de poliție: comisar de verde (al cartierului numit în Munt. „verde”), al despărțiriĭ cutare. Comisar regal, procuror militar. V. mandatar.
Sursa: Dicționaru limbii românești
comisár s. m., pl. comisáriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită comisar m. cel însărcinat cu o funcțiune temporară: comisarii guvernului; comisar de poliție, funcționar de poliție (într’un oraș) însărcinat a aupraveghia în coloarea sa execuțiunea reglementelor polițienești: comisar de verde.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
COMISÁR, comisari, s. m. 1. Ofițer de poliție, șef al unui comisariat. 2. (În sintagma) Comisar militar = comandant al unui comisariat militar. 3. (În fosta URSS, până în anul 1946; în sintagma) Comisar al poporului = membru al guvernului sovietic. 4. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuterniciri speciale; mandatar. – Din fr. commissaire, (3) rus. komissar.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. túrcă, pl. túrceSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită Turc, Turcoáĭcă s. (vsl. Turŭkŭ, ngr. Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ). Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea. Fig. Om în care daŭ toțĭ (cĭuca saŭ gazda bătăilor). Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt. A fugi par´că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.
Sursa: Dicționaru limbii românești
TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ. – Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.Sursa: Dicționarul etimologic român
turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să. înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
comisar - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul comisar
comisar - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul comisar
turc - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul turc
turc - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul turc